Sustainability

O nouă direcţie

Mai ştiţi când am spus că voi posta câte un articol în fiecare săptămână? Ei bine, am revenit, după 2 ani de inactivitate.

😅

Trebuie să recunosc că am vrut de multe ori să închid acest blog şi să încep altul de la zero. Totuşi, amintindu-mi câţi nervi, cât timp şi câţi bani am investit în el, am decis totuşi să îl păstrez.

Motivele absenţei mele au fost multiple. Am să menţionez câteva, ca să dau totuşi un context acestei lipse crunte de inspiraţie.

1. Lipsă de timp şi proastă organizare

Nu e un secret faptul că nu sunt cea mai bună la managementul timpului. Funcţionez pe un total alt film decât majoritatea oamenilor super-productivi. Ştiţi voi, ăia pe care îi ridică în slăvi societatea asta grăbită, obsedată de eficienţă, cei care până la ora 12 fac mai multe decât fac eu într-o zi întreagă, cei ce reuşesc să jongleze cu un job full-time, un side hustle, un căţel şi trei copii, care au vreme şi de gătit, şi de mers la coafor, şi le mai rămâne timp şi pentru hobby-uri, seriale, filme şi plimbări prin pădure.

Eu nu fac parte din acea categorie. Multă vreme mi-am dorit să fiu aşa şi mă întrebam cum reuşesc ei, dar m-am împăcat cu ideea că eu pur şi simplu am alt ritm, iar pentru mine să fac toate astea ar fi foarte obositor şi nesănătos.

Eu sunt persoana aia care spală o tură de haine, nişte vase, dă cu aspiratorul, îşi pregăteşte ceva de mâncare, ascultă un podcast, răspunde la nişte mesaje şi s-a făcut ora 10 seara. Îmi place să trăiesc într-un ritm mai lent, ador să dorm şi obosesc mai repede decât alţii. Lucruri pe care majoritatea oamenilor le fac rapid, eu le fac mult mai încet şi mai toate mă lasă fără energie, aşa că trebuie să mă opresc şi să fac pauze dese.

Pe deasupra, sunt o persoană cu zero atenţie distributivă şi stau foarte prost la capitolul organizare din punct de vedere al timpului, deşi în orice alt domeniu sunt dependentă de organizare. Trăiesc şi respir liste, exceluri şi notiţe în carneţele lăsate prin casă. Devin suprastimulată uşor şi suprasolicitată dacă am prea multe lucruri de făcut într-o zi. Nu sunt o persoană eficientă şi am făcut pace cu asta.

Dacă mai pun pe deasupra şi faptul că sunt perfecţionistă, că niciodată nu sunt mulţumită de ceea ce creez (fie că e vorba de scris sau conţinut video) şi că îmi ia extrem de mult să termin un articol şi apoi să îl traduc 1, nu e o surpriză faptul că în fiecare săptămână am amânat scrierea oricărei postări pentru următoarea săptămână, când voi avea mai mult timp. Şi uite aşa au trecut doi ani.

Ştim cu toţii că atunci când amâni un lucru pentru prea multă vreme devine din ce în ce mai greu să te apuci de el.

Bineînţeles, lipsa timpului nu explică o absenţă de doi ani, au fost evident un cumul de factori care au devenit un cerc vicios. Următoarele două au contribuit în proporţie foarte mare.

2. Nişa limitativă

Cu toate că urmăresc cu mare plăcere creatori de conţinut din diverse nişe, personal nu am reuşit niciodată să fiu fidelă vreuneia. Nici în online, nici în offline. Toată viaţa am jonglat cu diferite stiluri de muzică, vestimentaţie, decor pentru casă, literatură, filme şi lifestyle în general. Spre exemplu, în materie de modă am avut perioada de rock, de hippie, de hipster 2, am fost obsedată de o grămadă de stiluri muzicale şi credeam că, gata, mi-am găsit nişa şi că aici voi rămâne toată viaţa, cum mulţi alţii au rămas – vezi şi acum oameni de 40+ care încă sunt îmbrăcaţi goth, rock, hippie etc. şi trăiesc acel stil de viaţă întrutotul. Şi li se potriveşte, pentru ei acel stil e o chemare, s-au format cumva în el şi şi-au creat personalitatea în jurul lui.

Eu nu am reuşit niciodată să fac asta, eram atrasă constant de alte şi alte stiluri de viaţă, întotdeauna altele decât cele în care trăiam. Cândva credeam că lipsa mea de apartenenţă faţă de o estetică anume sau de o nişă e ceva ce îmi lipseşte, îi invidiam pe cei ce reuşeau să rămână fideli unui stil, dar în timp am realizat că pe mine aşa ceva m-ar limita extraordinar de mult. Sunt o fire mult prea expansivă ca să mă pot desfăşura îngrădită fiind de nişte norme, oricare ar fi ele, ale unui stil de viaţă delimitat şi fix.

Ceea ce ani de zile am considerat un defect, acum îl văd ca pe un mare plus. Am realizat că sunt un burete, iau din toate câte puţin, mă pasionează extraordinar de multe lucruri şi rezonez cu toate, în diferite moduri, chiar dacă multe dintre ele nu se potrivesc unele cu altele. Bineînţeles că, în timp, mi s-a creat un soi de stil propriu, dintr-un mix cu de toate – ceva ce probabil majoritatea oamenilor trăiesc, dar nu verbalizează sau conştientizează. Pentru mine acest lucru a fost dificil de acceptat, pentru că eram adepta etichetelor, regulilor şi ordinii, aşa că trebuia să pot defini ceea ce numesc azi stil de viaţă.

Ei bine, aceeaşi problemă am întâmpinat-o şi cu acest blog, pe care l-am gândit iniţial în limitele nişei sustenabilităţii dar, pe parcurs, am realizat că nu îmi e suficient. De nenumărate ori simţeam nevoia să scriu şi să împărtăşesc poze despre subiecte care nu aveau nicio legătură cu sustenabilitatea, poate momente cu animalele mele, idei despre lume, ranturi despre lucruri care mă deranjează, mici filozofii de viaţă, cărţi şi filme care m-au impresionat sau o excursie reuşită. Nu mi se părea că e locul lor aici, pe un blog despre sustenabilitate. A trecut o săptămână, au trecut două, idei aveam cu carul, dar nu se potriveau aici; între timp aveam un blocaj total pe nişa sustenabilităţii şi, uite aşa, s-au făcut doi ani de linişte totală.

În plus, începusem să am o problemă cu discursul din sfera sustenabilităţii.

3. Discursul

Vreau să fie foarte clar şi să nu se înţeleagă greşit ce urmează să spun, aşa că voi începe prin a menţiona faptul că valorile mele legate de sustenabilitate nu s-au schimbat. În continuare trăiesc acelaşi stil de viaţă, în continuare încerc să fac tot ce pot, când pot, pentru a trăi sustenabil şi în continuare doresc să împărtăşim cât mai mulţi dintre noi această direcţie.

Cu toate astea, din păcate, nu mă mai identific în totalitate cu discursul general din sfera sustenabilităţii. Nu vreau să pară că spun lucrurile astea din vreo aroganţă, dar ce am citit şi studiat în ultimii ani despre diverse teme din această nişă m-a dezamăgit profund. M-a dezamăgit profund, pentru că realitatea s-a dovedit a fi mult mai complexă decât credeam eu iniţial. Multe din lucrurile pentru care eu militam s-au dovedit a fi altfel decât le ştiam eu, cu informaţia pe care o aveam atunci, şi multe din discursurile pe care în continuare le auzim astăzi în sfera eco sunt doar vârful icebergului. Un iceberg pe care mulţi din această bulă eco nu doresc să îl accepte, orbiţi de anti-capitalism şi de venerarea planetei.

Am fost extrem de dezamăgită de faptul că multe din ideile pe care le aveam şi în care credeam erau doar parţial adevărate, iar unele erau chiar total opuse faţă de ce ştiam. Am suferit de-a dreptul un şoc ontologic când am realizat că direcţia înspre care eu doream să militez nu mai rezona cu noua mea realitate. Din nou, nu mă înţelegeţi greşit, iubesc natura şi planeta şi detest consumerismul, dar lucrurile nu sunt atât de simple precum sunt prezentate adesea în această sferă eco, pe care aş putea să o numesc chiar echo-chamber. Am foarte multe de spus aici, dar nu e momentul acum, voi reveni cu un articol separat, cândva.

Totuşi, să te afli într-o nişă de sustenabilitate şi să vii să spui „hei, poate nu ar trebui să dăm jos capitalismul, chiar dacă îl detestăm, pentru că nu avem încă un sistem economic mai bun,” „hei, poate nu e ok să interzicem combustibilul fosil încă, am băga o mare parte din populaţie în sărăcie,” „hei, poate nu e ok să sacrificăm o generaţie întreagă de dragul planetei,” „hei, poate nu e ok ca mulţi adolescenţi din ziua de astăzi trăiesc cu anxietate legată de viitorul lor pe această planetă” – să vii să spui asta îţi va garanta un loc VIP pe rug.

Poate ar trebui să punem piciorul puţin pe frână şi să o lăsăm mai moale cu alarmismul, totodată încercând în continuare să găsim soluţii mai bune, mai sustenabile şi mai eficiente pentru toate aceste probleme despre care vorbim în lumea eco. Hei. Poate extremismul nu e soluţia. Poate soluţia e moderaţia, educaţia şi inovaţia, nu schimbări bruşte şi majore care aduc cu ele posibile probleme mai mari, probleme la care majoritatea nu ne gândim, pentru că nu ştim suficiente lucruri despre cum funcţionează, de fapt, economia, societatea, lanţul producţiei, clima şi multe altele.

Simt că în ultimii ani sfera eco nu mai e atât de mult despre a găsi soluţii, ci mai degrabă despre virtue signaling, despre arătat cu degetul, despre vândut produse în acelaşi stil consumerist (dar produse eco, deci e ok). Mi se pare că foarte multe informaţii sunt regurgitate din surse nu foarte credibile, cumva există un discurs mainstream şi doar acel discurs e acceptat de mase, iar orice iese cât de puţin din grafic e văzut ca propagandă anti-sustenabilitate.

Nimeni nu doreşte să îşi pună întrebări, iar cei ce pun întrebări nu scapă fără să fie arşi pe rug. Îmi amintesc şi acum un articol pe care îl scrisesem despre piele second-hand şi veganism. Era pur şi simplu perspectiva mea asupra subiectului, aş zice eu una mai moderată, pe care o susţin şi astăzi, pentru că nu mi-au plăcut niciodată extremele. O perspectivă prin care am încercat să vin cu o părere mai puţin populară în lumea veganilor, dar mi se părea firesc să existe discuţii interesante şi constructive pe baza subiectului. Am postat acel articol în câteva comunităţi vegane şi deschisă a fost cutia Pandorei.

Că nu am avut parte de dialog constructiv e puţin spus. Am fost insultată, făcută toate -ismele la care vă puteţi gândi (inclusiv unele despre care nici nu ştiam că există), mi-au scris oameni în privat ce om oribil sunt, am luat blockuri, banuri de pe grupuri şi comentarii la pozele mele de pe profilul personal de Facebook cum că sunt un abuzator de animale. (Eu, cea care am 5 animale momentan, şi mult mai multe de-a lungul timpului, animale care nu mai sunt printre noi, animale pe care le-am îngrijit şi când erau bolnave de cancer, şi când trebuia să mă trezesc noaptea să le dau de mâncare cu seringa, toate adoptate sau culese de pe drumuri, multe dintre ele cu probleme, pisică cu nevoi speciale, şi lista poate continua).

Genul ăsta de mentalitate și de extremisme există în toate bulele, inclusiv în bula eco. Cum aş fi putut eu să vin către sfera asta, ştiind discursul mainstream, și să scriu un articol “controversat” fără să fiu arsă pe rug?

Nereuşind să îmi găsesc un discurs echilibrat și coerent, undeva între ceea ce ştiu că există deja în sfera eco și ceea ce am aflat ulterior, nereuşind să facilitez o punte firească între cele două sfere informaţionale, nereuşind să găsesc un mod de a împăca și capra și varza, am aşteptat până am simţit nevoia, din nou, să scriu.

Aşa că, iată-ne aici.

Nu vă voi promite postări săptămânale. Nu vă voi promite postări despre sustenabilitate. Voi scrie, în schimb, când voi avea ceva de împărtăşit cu voi, cei (probabil) maxim 10 urmăritori. Dintre care doi sunt mama mea și bunica mea, persoanele pentru care am decis să traduc acest blog și în română, ca să îl poată citi.

De azi înainte, blogul va fi unul de lifestyle, cu de toate. Iar, uneori, asta va însemna că voi scrie și despre sustenabilitate.

Bine v-am regăsit.

Dog sleeping in blanket
Cum dorm știind că oricum nu a observat nimeni faptul că am lipsit doi ani.